Cultură

Muşatină Editură – Muşatinia     de Gh. A. M. Ciobanu

profesorul Gh. A. M. Ciobanu

                            „Era firesc ca Cetatea sexacentenară a Romanului, ce şi-a alăturat, numai în ultima vreme, un „Microdicţionar în natură” al Oame­nilor de creaţie artistică, în care sînt cuprinse nume şi multe ca număr – peste două sute – şi mari ca valoare-   Hogaş, Ibrăileanu, Cezar Petres- cu, Blecher, Antal, Zirra, Jora, Botez, Celibidache, Soroceanu, Maxy – la care să mai adăugăm şi constelaţia oamenilor de ştiinţă – C. Istratty, Ionescu de la Brad, Cojocaru – să fie preţuită şi de o suită impresionantă de publicaţii peri­odice – „Lamura”, „Ritmul Vre­mii”, „Solia” – ca şi de la fel numeroasă serie de edituri şi tipografii – „Beram Tatăl” şi „Fiul”, „Viitorul”, „Casa Corpului Didac­tic” – ajungându-se, astăzi, ca o cul­minare, parcă, la alte câteva edituri-    „Metanoia”, „Seraphica” – pre­cum şi acea iară pereche, la care ne vom opri, în continuare: „Mu­şatinia” înfiinţată doar de cîţiva ani, apartenenţi noului secol, lăcaşul de zăbavă scriitoricească se apropie, în numai doi ani şi jumătate, de eferescenţa unui ales intelectua­lism, prin cele aproape zece titluri scoase. Impresionează mult temati­ca de o mare extensie a acestor apariţii, precum şi înveşmîntarea materială, cu care vin în întîmpinarea cititorilor.

Editura „Muşatinia”, feminină şi la propriu şi la figurat, este coordo­nată cu dăruirea sensibilă a acelor „mâini de fată” pe care le omagiază, imponderabil, unele versuri ale lui Blaga, fie prin subiectele încrustate pe volume, fie, mai ales, prin meşteşugirea, de excepţie, cu care, aceste volume, capătă întruchi­parea de „artă a tipăriturii”. Sînt fiinţe umane, care trăiesc pentru oameni şi care rămîn permanent credincioase unei planetare teorii contemporane, aceea a„lucrului bine făcut”: Emilia Ţuţuianu, Felicia Dumbravă şi Cecilia Pal. Ca un simbol „parcă”, „Mu­şatinia” debutează cu o plachetă infantilă, scrisă, ilustrată şi aparte­nenţă celei mai tinere generaţii, elevei Mădălina Gavrilă, purtînd pe copertă, ca pe o altă înfiorare de auroră, titlul: „Curcubeu într-o peniţă”.

Semnatarul următoarelor trei volume, ilustrînd trei zboruri artis­tice ale unui aceluiaşi „P” – Pictură, Poezia şi Proză – este legat şi el de o aceeaşi literă: „Pisălogul”. E vorba de regretatul şi prea mod­estul, dăruit şi dăruitor de artă, Constantin Bârjoveanu, prezent, la această Editură, cu un Album pic­tural, cu un volum de poezii – „Pegasul dă cu copita” şi cu un altul de tablete – „Cronicile Pisălogului”. O Trilogie, ce a cerut, din plin, şi geometrie bibiliofilă şi realizare plastică şi o spontană punere în pagină.Volumul poetic al Ceciliei Pal – „Nelinişti fireşti” – s-a impus, la lansare mai ales, prin spontanei­tatea, sensibil umană, a conţinutu­lui, ca şi prin întruchiparea livrească şi plastică, ultima fiind semnată de mult preţuitul plastician al oraşului, care este Iosif Haidu. „Monografia Satului Cordun”, semnată de C. Tudor, dominată de austeritatea ştiinţificului, dar şi de sensibilitatea „ogrăzii părinteşti” se adaugă fericit, la „Catalogul edito­rial” al „Muşatiniei”.

O reîntîlnire cu arta literară – poezie, proză, teatru, eseu – petre­cută de vîrsta adolescenţei, cu peste şaizeci de ani în urmă şi semnată de către un romaşcan, a apărut, la aceeaşi Editură, nu de mult. Lucrarea este denumită cu titlul tineresc de „Primii fiori” şi s-a impus, de cum a ieşit de sub tipar, prin excelenta sa realizare tipograf­ică. Să amintim că pe prima copertă este reprodusă, admirabil, aproape „Stereo”, un peisaj al pictorului, tot romaşcan, Victor Stanciu. „Primii fiori” se constituie, nu numai ca o „Olimpică editorială” muşatină, ci poate fi considerată ca fiind şi o posibilă „Carte a anului”.Aşteptăm, cu nerăbdare, să con­sultăm volumul, aflat sub tipar, semnat de Carmen Emanuela Biru şi intitulat: „Constantin Noica încontext european”, un studiu ce se anunţă a fi profund, inedit şi de o mare actualitate. De la Poeziile lui Mădălina şi pînă la metafizica lui Noica, spaţiul de creativitate se afirmă a fi considerabil.

Şi chiar acum, la încheierea acestui articol, o ultimă veste de la „Muşatinia” în curs de apariţie, cu un contract, abia eliberat dintre imprimantele calculatorului, se află volumul de versuri al pietreanului I. Cârnu, intitulat: „Nimbul Crizan­temei”. Considerînd diversitatea impresionantă a acestor prime nouă apariţii ale „Muşatiniei”, ne întrebăm şi facem şi anticipaţii, cu privire la următoarea, a zecea, realizare a Editurii: oare ce va trata? Poate ceva despre „o viziune neofractalică sau „cum va arăta musatinianul Roman, în anul 3000?”…Cu sau fără „Publicom”, recunoaştem cu toţii şi noi şi mulţi editori din ţară, că programul tem­atic, ca şi înfăptuirile tipoartistice ale „Muşatiniei” sînt destinate unor repetate aplauze.” (articol publicat în Ziarul de Roman 11 mai 2005).

in memoriam      Trecut-au anii dar fără „Pisălog”  de Gh. A. M. Ciobanu

„Aşa l-am cunoscut în ultimii săi ani, ca pe „Pisălogul” de la „Gazetă” şi mai puţin cu numele-i de Bârjoveanu. Necunoscutul de pe stradă şi prea cunoscutul cel din toate punctele cardi­nale ale culturii romaşcane. Mai mult un „Polilog”, îmbrăcat în prietenoasa şi modesta-i înveşmîntare de „Pisălog”. De şapte ani, din nemiloasa ţărînă de care, simbolic parcă, s-a îndepărtat de ea pînă în penultima zi a vieţuirii sale, prin icarianul Deltaplan, „Pisălogul” e şi mai alături de noi, prin toate cele multe ce le-a zămislit; e „Pisălogul” nostru cel dintotdeauna.

remember Ctin Bîrjoveanu

Ctin. Bârjoveanu text original

„A trăit, a creat, a plecat”, lăsându- ne în urmă, în viaţă şi în suflet, „vieţuire de har”, „creaţie ca dar” şi „plecare cu dor”.

Sunt şapte ani, în care ar fi îmbrăcat în spectrul solar al culorilor, şapte lăcaşuri sfinte, ar fi întruchipat, editori­al, şapte albume de grafică şi tot atîtea culegeri de „Pisălogeli” şi ar fi atins, deltaplanic, cerul de nenumărate şapte ori! Dar destinul cosmic, ni 1-a lăsat numai prin creaţiile sale în sufletul nostru, toate sub întruchipări de biseri­ci, de pensulaţii şi de grăiri, abstracte, dar eterne. Muşatinul Bârjoveanu este Renascentistul urbei noastre muşatine. Deşi s-a contopit mereu cu cerul, a îndrăgit ţărîna aceasta dintre Moldova şi Şiret, a fost zămislit, cu sacralitate, din ea şi cu o aceeaşi sfinţenie s-a reîntors în tăcerea ei. O tăcere, care l-a întovărăşit an de an şi pe care s-a ferit s- o tulbure, zi de zi. Dacă în Metafizică se vorbeşte, de secole, despre o aşa numită „Muzică a sferelor”, prin Bârjoveanu – „Taciturnul” şi nu „ Pisălogul” – se poate trimite şi la o altfel de Muzicali­tate, una „ a Tăcerii”. Părea venit dintr- o cu totul altă lume, în care culorile nu se combină, vorbirea- e cu -har întot­deauna, iar figurile umane sunt, mai înainte de orice, umanizate. Şi ajuns, apoi, aici, între noi, a simţit zbuciumul, destul de amar, al lumii noastre şi atun­ci picioarele i-au mers numai pe vîrf, vorbirea i s-a deschis numai în sin­gurătate, iar ochii au privit doar ordinea şi cuminţenia din jur. Ca „Pisălog” a fost, poate, cu mult înainte, sau urma să fie, de acum încolo. Cu noi, doar un invizibil „Şoapte – log”.

. Acum, însă, o linişte absolută, de cîţiva ani încoace, ţărîna-i este mai ţărînă. Doar între noi a rămas pe mai departe şi, întotdeauna, se va tot spune: „ Dar unde e, al nostru «Pisălog»?” Tăcerea-i de-o viaţă, acum i-eternă… „

Constantin Bârjoveanu

Ctin. Bârjoveanu text original

Un creion, un condei şi un penel, această fericită triadă, existentă superlativ la neferici­tul, ca destin, Constantin Bârjoveanu, continuă a fi, pe mai departe, în preajma noastră, a romaşcanilor mai ales, a tuturor celora ce i-au descifrat şi înţeles tăcerea creaţiei sale deosebite. Dacă mai teri i-am preţuit, din nou, zămislirile sale scriitoriceşti, tot parcă „mai ieri” era cu noi sau, mai bine zis, „lângă noi”. Am fost cu el, deşi, realmente, s-a lansat o nouă apariţie a lui – „Cronica pisălogului” – această, cu adevărat, o „Neterminată” – a scrisului şi nu a baghetei – întruchipare artistică. Dacă neui­tata suită gazetărească a urbei noastre – „Gaze­ta de Roman” – realizată, cîţiva ani, de poetul muşatin Puiu Costea, şi-ar fi continuat fiinţarea pe mai departe, atunci „Cronica” bîrjoveniană s-ar fi oprit, cosmic şi nu redacţional, împreună cu bătăile sănătoase ale inimii autorului, dramă petrecută la acea răscruce dintre şosele şi veacuri.

Editura romaşcană „Muşatinia”, a cărei prezentă de excepţie s-a afirmat, programatic, dar, mai ales, estetic, într-un spaţiu calendaris­tic mignon, a fost alături de noi la reîntîlnirea cu „maestrul” Pisălogilor, încheind seria „B” cu acest al treilea volum. Şi, astfel, cu o spon­sorizare la nivel de primar şi cu o editare por­nită de la „Muşatinia”, „Cronica” narativo- poetică şi ilustrată a lui Bârjoveanu a trecut, spre bucuria noastră, din lumea colecţiilor ziaristice, în acea a rafturilor de bibliotecă. În cele aproape trei sute de tablete, autorul, cu politeţea sa proverbială ne invită la o „ple­doarie pentru rîs”, comentînd spontan şi litera­turizat, ceea ce este, în jurul nostru şi la timpul unui azi, „contradictoriu şi de plîns”. Nimic nu- i scapă, de intimism de familie şi pînă la mica „Stradă Mare”. O suită interminabilă şi diversă, ca şi viata din jur, pornită nevinovat de la un „fapt divers”, însoţită uneori, fie de lirism poetic, fie de „caricaturizarea delicată” a esenţelor epice, totul terminîndu-se cu un „memento”, spus în şoaptă. Prin toate acestea, „Pisălogul” nostru este un singuratic, retras neobservabil într-un imaginar „Turn”, din retină şi nu de „fildeş,,, din care vede totul, dar tace, se revoltă şi scrie. E „Cronica” critică şi literaturizată a Romanului, ce se constituie într- un fel de „Hronic” al urbei noastre contempo­rane. Prin „floretele” sale spontane, Bâijoveanu dovedeşte şi o cultură largă, adusă pînă la „azi”, o intransigenţă vecină cu sacrali- tatea, ca şi o apropiere sufletească de fiinţa umană, ajunsă pînă la jertfa. Dacă în paginile de mai sus face „variaţiuni” pe tema lui „nu”, în viaţa de toate zilele, autorul nostru nu a cul­tivat decît deschiderea, înspre frumuseţe şi bunătate, a lui „da”. De aceea, parcă, după lec­tura acestei „Cronici”, cei care l-au cunoscut pe autor, rămîn cu impresia existării a doi

Ctin. Bârjoveanu text original (II)

„Bârjoveanu” diferiţi. Unul, în faţa hîrtiei, cu spada scoasă şi pusă pe masă şi un altul, din faţa noastră, cu hîrtii ghemuite prin buzunare, dar iară nici un măcar un briceag la el. Este aici ceva din dualitatea grupului preromantic ger­man, un Goethe sau Schiller, războinici între cărţi şi paşnici printre oameni.

Creativitatea autorului, prin diversitatea şi esenţialitatea ei, nu aparţine unei linearităţi de adîncime, sau unei sfericităti, care să epuizeze totul, ci are în ea diveristatea omogenă şi core­lativă a evantaiului, treeîndu-se cu uşurinţă şi spontaneitate de la umor la criticism, de la proză la versuri şi de la text la grafiere. De aici, parcă, uşoara imponderabilitate a stilului său, concordantă, parcă şi cu mersul său tangenţial prin viaţă, ca şi cu preferinţa sa pentru zborul deltaplanic înspre înălţimi. Din toate acestea se desprinde, indirect, imaginea unei „Cronici”, foră pisălog, un „pisălog”, iară sentinţe şi o „sentintă” fără recurs: „Ave Bârjoveanu!” ( Ziarul de Roman 7 iunie 2005)

peisaj romaşcan

peisaj romaşcan – Constantin Bârjoveanu

note „Pisălogul” din clubul oamenilor cu suflet  Ioan Creţu

                                 Constantin Bârjoveanu a apărut în această lume prea tîrziu ca să simtă cu adevărat viaţa de român prins în vîrtejul patriotismului, care a dus la crearea României Mari, dar prea devreme pentru a trăi, aşa cum îi plăcea, tumultul tranziţiei noastre. A fost un om aşezat între două lumi, cea trecută în hronicul vremilor şi aceea a paginilor de laptop. La întîlnirea care a adunat intelectualii romaşcani printre simezele Muzeului de Artă, loc de adunare şi Club al celor cu inimă şi suflet, pentru a fi re-prezentat Constantin Bârjoveanu, prin pictură, scriitură şi caricatură, am ajuns mai târziu. Ascultînd vorbele de bine despre nea Costică, l-am văzut, deodată, în colţul din dreapta sălii de la intrare. Şedea pe un scaun sculptat, între un tablou care reprezintă o biserică şi altul avînd imaginea unui sat troienit. Zâmbea şugubăţ, ca de obicei. Mi-a spus, cu vorbă repezită, ca de obicei, de iureşul gîndurilor care trebuiau să prindă glas: „Lasă-i, lasă-i să spună. Mai bine să-ţi zic eu ce de cronici fac eu aici, printre îngeri. Să nu crezi că toţi au aripi. Să nu crezi. Da’ stai puţin, mă duc să îi văd oleacă mai de aproape”.de parcă nu ar fi fost aproape de oameni o viaţă întreagă.

               De parcă nu ar fi fost uimit de răutatea sau bunătatea semenilor, de parcă nu ar fi ştiut să preţuiască munca, de orice fel. Probabil că voia să vadă ce se mai întîmplă pe astă lume. O lume în care a deschis ochii mari în copilărie, la gura podului din casa părintească. Acolo, într-un sipet, străbunicul lui ţinea la loc de amintire, răgaz şi îngrijire sufletească, tipărituri. L-a prins năravul cititului, grea meteahnă, fără de leac. Mai avea şi meşteşug la culoare şi linii din cărbune. Credincios, când a ajuns la vîrsta maturităţii s-a dus să picteze biserici. Îi curgeau culorile pe ochi, la zugrăvitul catapetesmelor şi, întotdeauna, şuvoi, în suflet. Venea acasă o dată la lună, bucuros ca un copil, cu sufletul despovărat şi întinerit, de se mira doamna Profira, femeia alături de care a trăit patruzeci de ani, o viaţă de om, ce mai! Când doamna mai avea intenţia să ciufulească cele două fete pe care le-au adus pe lume şi le-au crescut în frica lui Dumnezeu, nea Costică le ţinea palma. „Vorba”, spunea el, „vorba dulce mult aduce. Copiii, ca şi maturii, trebuie să priceapă”.

                        Crez pe care, cu o naivitate uimitoare dar şi cu o îndîrjire greu de înţeles, l-a aşezat în coloane de ziar, în „Cronica pisălogului”, de fiecare dată învăţătură pentru oamenii mari. Mărturisesc, am fost printre cei care, din raţiuni ticăloase de spaţiu sau de tipar, am încercat să îi ghilotinez superbele materiale. O literă smulsă din scriitura lui era o lacrimă în sufletul său. O dată, pictînd catapeteasma bisericii din Boteşti, s-a aplecat de pe schelă, îi căzuseră ochelarii. A căzut şi el. Nu mult, doar cît să simtă două mîini care l-au prins de încheieturi, nu l-au lăsat să se prăbuşească în gol şi astfel a reuşit să se aburce din nou pe grinzile înşirate sub tavan. Zugrăvea chipul Maicii Domnului care i-a dat loc de cinste pe scaunul sculptat din Clubul oamenilor cu suflet. O viaţă trăită cu intensitate maximă în paginile unei cărţi. (mai 2005)

note Un truditor al Scrisului Sacral de Gh. A. M. Ciobanu

„Lună de lună, stăbuna şi prea Sfânta Episcopie a Romanului dăruieşte, în sen­sul cel mai complex al cu-vântului, minunata sa întru­chipare publicistică, revista: „Cronica Romanului”, me­nită a „umbla din mînă-n mînă”, de a sta de vorbă, sin­cer, cu sufletele credincio­şilor şi de a mulţumi, de la o copertă la cealaltă, privirea evoluată a unor cititori a căror sensibilitate vizuală e formată sub aripile multico­lore ale curcubeelor croma­tice contemporane. O publi­caţie care repetă, în mic şi cu regularitate calendaristică, cuvintele sacre şi coloristica murală a unui interior de Biserică.

Turnul Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului

Şi undeva, într-un colţ retras al ei, de unde se întoarce ultima foaie, alături de un „sobor”‘ blagoslovit de colaboratori, se află şi numele truditorului con­deier, învăluit în tăcere, Dia­conul Ciprian Ignat.

Mai ieri, ca elev al nostru, la Seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman, era de o totală şi personală participare la cur­surile de „Istoria Religiilor” şi „Acea a Filosofiei”, do­vedind, mai presus de orice, pasiunea. îl atrăgeau, ca pe nimeni altul, paralelismele, ca şi ineditul anumitor idei, ce erau comentate la ore.

Iar acum mă reîntîlnesc, lună de lună, cu studiosul meu seminarist, ajuns la două sensibile trepte umane: diacon şi publicist. Grija continuă de a colabora, la intervale mici de timp la o revistă şi profundă, şi popu­lară, şi atrăgătoare, a strecu­rat şi dezvoltat la el o subtilă măiestrie de arhitect, ajun- gînd la o performanţă rară de a alătura, teologic, dar şi estetic, diversitatea de viziu­ni abstracte, pe care o ridică, mai mult ca oricînd, ideolo­gia creştină contemporană. Şi pornind de la harul multi­secular al religiei cristianice, acela de a se adresa şi a se consfatui cu toate categoriile de oameni, rezultă că princi­pala cerinţă de azi a unei reviste creştine, rămîne, funcţional vorbind, aşa zisa „punere în pagină”, o „parti­tură” pe care Diaconul Cipri­an Ignat o concretizează „fară dirijor”.

Condeiul autorului nostru este, în primul rînd divers şi, în al doilea, foarte discret. E un condei care, de la începu­turi şi în continuare, se com­place a fi cu intenţie de Hronic, de a relata, esenţializat, evenimentele ce înso­ţesc actul clerical ce se desfăşoară în spaţiul nostru eparhial. Sînt notări com­plexe şi complete, începînd cu spusele din preajma Sfin­telor Altare şi ajungînd pînă la sărbătorile Marelui nostru Domnitor, Ştefan cel Mare.

Alteori aprofundează, mai pe larg, locuri şi oameni, apartenente creştinismului, cum ar fi acea „îngenunchiere” scriptică făcută la Biserici din împrejurimi. Un pelerinaj în care trăirea sufletească din faţa Dum- nezeirii se împleteşte, organ­ic, cu măiestria artistică a ziditorilor de astfel de lăcaşuri.

Diaconul Ignat îşi elansează, însă, condeiul şi spre teme de meditaţie creştină şi viziune contemporană, abor- dînd tematici de aprofundări teologice şi de aducere a acestora la media de înţelegere a cititorilor. Un titlu cu o largă deschidere este pentru noi, acela de: „Primul Paşte al Mileniului III”, o perioadă semnifica­tivă de timp căreia, chiar autorul, îi aparţine cu totul. Similar, animat de o aceeaşi intenţie, este şi articolul: „Postul Creştin şi lumea modernă”, un subiect de o covîrşitoare actualitate.

într-un alt număr al „Cronicii Romanului”, Dia­conul – publicist se opreşte la locul pe care „Frumosul” îl ocupă în ideologia creştină, acesta fiind cea de a treia componenta a „Sfintei Trei­mi”, pentru ca într-o recentă apariţie, să abordeze, creştineşte, mult înţeleap’ta zicere de: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”, un „Creşteţi” care statorniceşte dimensiunea ei spirituală.

Ciprian Ignat, un Diacon care slujeşte, deopotrivă şi închinăciunea, ca şi medi­taţia creştină, aşa precum „Cronica Romanului” îm­pleteşte măiestria pâmîntes- cului, cu elevaţia sacră. ” (7 aprilie 2006).

Oamenii de cultură şi-au sărbătorit decanul de vârstă  aniversare Gh. A. M. Ciobanu

Ieri,24 martie 2010, oamenii de cultură din Roman şi-au sărbătorit decanul de vârstă, pe cunoscutul şi îndrăgitul publicist, profesorul octogenar Gheorghe A.M. Ciobanu. Evenimentul a fost găzduit de Muzeul de artă, în ajunul aniversării celui care a venit pe lume în urmă cu 85 de ani.„Sărbătoarea a fost pregătită în mare taină. Oraşul este mic şi noi am dorit ca domul profesor să aibă parte de o petrecere surpriză, aşa că a fost invitat aici să ajute la rezolvarea unei probleme ce ţinea de organizarea unei expoziţii”, ne-a relatat profesoara Cecilia Pal Bănică. La petrecere au fost invitaţi cei foarte apropiaţi sărbătoritului, dar şi colaboratori apropiaţi.

„La mulţi ani” Gh. A. M. Ciobanu 24 martie 2010

la aniversare, prof. Gh. A. M. Ciobanu 24 martie 2010

prof. Gh. A. M. Ciobanu şi editor Emilia Ţuţuianu

profesorul Gh. A. M. Ciobanu omagiat la Piatra Neamţ cu prilejul zilei de naştere în 25 martie 2010

prof. Gh. A. M. Ciobanu omagiat la Bibl. G. T. Kirileanu Piatra Neamţ

omagiere prof. Gh. A. M. Ciobanu Biblioteca G. T. Kirileanu Piatra Neamţ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s