Ioan Creţu – „Pisălogul” din clubul oamenilor cu suflet

peisaj romaşcan

peisaj romaşcan, pictură de Constantin Bârjoveanu

       „Constantin Bârjoveanu a apărut în această lume prea tîrziu ca să simtă cu adevărat viaţa de român prins în vîrtejul patriotismului, care a dus la crearea României Mari, dar prea devreme pentru a trăi, aşa cum îi plăcea, tumultul tranziţiei noastre. A fost un om aşezat între două lumi, cea trecută în hronicul vremilor şi aceea a paginilor de laptop. La întîlnirea care a adunat intelectualii romaşcani printre simezele Muzeului de Artă, loc de adunare şi Club al celor cu inimă şi suflet, pentru a fi re-prezentat Constantin Bârjoveanu, prin pictură, scriitură şi caricatură, am ajuns mai târziu. Ascultînd vorbele de bine despre nea Costică, l-am văzut, deodată, în colţul din dreapta sălii de la intrare. Şedea pe un scaun sculptat, între un tablou care reprezintă o biserică şi altul avînd imaginea unui sat troienit. Zâmbea şugubăţ, ca de obicei.

Mi-a spus, cu vorbă repezită, ca de obicei, de iureşul gîndurilor care trebuiau să prindă glas: „Lasă-i, lasă-i să spună. Mai bine să-ţi zic eu ce de cronici fac eu aici, printre îngeri. Să nu crezi că toţi au aripi. Să nu crezi. Da’ stai puţin, mă duc să îi văd oleacă mai de aproape”.de parcă nu ar fi fost aproape de oameni o viaţă întreagă.

               De parcă nu ar fi fost uimit de răutatea sau bunătatea semenilor, de parcă nu ar fi ştiut să preţuiască munca, de orice fel. Probabil că voia să vadă ce se mai întîmplă pe astă lume. O lume în care a deschis ochii mari în copilărie, la gura podului din casa părintească. Acolo, într-un sipet, străbunicul lui ţinea la loc de amintire, răgaz şi îngrijire sufletească, tipărituri. L-a prins năravul cititului, grea meteahnă, fără de leac. Mai avea şi meşteşug la culoare şi linii din cărbune. Credincios, când a ajuns la vîrsta maturităţii s-a dus să picteze biserici. Îi curgeau culorile pe ochi, la zugrăvitul catapetesmelor şi, întotdeauna, şuvoi, în suflet. Venea acasă o dată la lună, bucuros ca un copil, cu sufletul despovărat şi întinerit, de se mira doamna Profira, femeia alături de care a trăit patruzeci de ani, o viaţă de om, ce mai! Când doamna mai avea intenţia să ciufulească cele două fete pe care le-au adus pe lume şi le-au crescut în frica lui Dumnezeu, nea Costică le ţinea palma. „Vorba”, spunea el, „vorba dulce mult aduce. Copiii, ca şi maturii, trebuie să priceapă”.

                        Crez pe care, cu o naivitate uimitoare dar şi cu o îndîrjire greu de înţeles, l-a aşezat în coloane de ziar, în „Cronica pisălogului”, de fiecare dată învăţătură pentru oamenii mari. Mărturisesc, am fost printre cei care, din raţiuni ticăloase de spaţiu sau de tipar, am încercat să îi ghilotinez superbele materiale. O literă smulsă din scriitura lui era o lacrimă în sufletul său. O dată, pictînd catapeteasma bisericii din Boteşti, s-a aplecat de pe schelă, îi căzuseră ochelarii. A căzut şi el. Nu mult, doar cît să simtă două mîini care l-au prins de încheieturi, nu l-au lăsat să se prăbuşească în gol şi astfel a reuşit să se aburce din nou pe grinzile înşirate sub tavan. Zugrăvea chipul Maicii Domnului care i-a dat loc de cinste pe scaunul sculptat din Clubul oamenilor cu suflet. O viaţă trăită cu intensitate maximă în paginile unei cărţi.” (mai 2005)

Anunțuri

Tag-uri:, , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s